17 ani şi un suflet gol

De la 12 ani visez să locuiesc singură, undeva într-un apartament modest în Braşov.Să îmi arunc mâinile pe masa de scris, sub lampa purpurie, pe care o împing întotdeauna  fiind prea puternică pentru orele la care eu ma aşez să scriu.
Cum vedeam  eu această imagine atunci, aveam un aer de artist, o speranţă că acolo, regăsindu-mă pe mine, voi reuşi să ajung cel mai cuprinzător scriitor.
Mă gândesc să las visele pentru viitor. 17 ani şi un suflet gol. O singură întâmplare, un singur cuvânt, un singur pahar, o singură persoană nepotrivită pot face un suflet să  rătăcească.

Prim poem

Ţi-aş venera venirea
Ridicol din a mea gândire,
M-aş ridica deasupra ta
Şi te-aş privi ca pe al meu mire.

Lasă-mi lacrimi de iubire
Că nu-i sindromul omenirea,
Să nu îţi calce armonia
Acelaşi suflet depărtat.

Agaţă-ţi mâinile de noi
Fugi lăsând în urmă orice alt război,
N-am vreme de corvoada lor
Te-aş vrea şi aici şi înapoi!

Mii.

Mii de rânduri scrise degeaba. Mii de spaţii supuse tragediilor. Mii de oameni care n-au învăţat să trăiască. Mii de oameni care nu şi-au găsit un loc, dar mii de locuri în care să se regăsească.

Risipim clipele pe gânduri şi le trăim mai târziu în vise şi amintiri. Ne răneşte totul şi nu ne tratează nimic. Pentru că orice leac este o dependenţă ce devine mai târziu o tragedie.

Săgetată.

     Am făcut încă o dată greşeala de a mă îndrăgosti de gândirea unui om. Un om pe care nu reuşeşti să-l impresionezi uşor. Un om care lasă aparenţele să-ţi înşele ochiul, iar esenţa să-ţi îmbete inima. Ai nevoie de o conştiinţă deprinsă ca să-ţi cobori zidul în faţa lui.
Mi-a luat doar o privire să reuşesc a mă îndrăgosti. Am avut privirea potrivită la timpul şi locul potrivit: i-am văzut ochii , de un căprui orbitor într-o zi obişnuită, în aparenţele sale, de şcoală.
Mi s-au accentuat bătăile inimii şi am simţit un tremur în dosul palmelor şi-n paşi. Nici un dar din naştere nu poate să potolească o astfel de prezenţă. A reuşit să-mi demaşte falsa duritate. M-a privit şi m-am simţit dezgolită , acolo pe coridor lăsată în simpla-mi puritate neînţeleasă, acoperită doar de gânduri, vicii şi regrete.
    O simplă privire a dezlănţuit în mine un masacru de emoţii. Un singur om a reuşit să arunce în mine cu o energie neînţeleasă şi atât de puternică încât m-a îngheţat.
Şi ce am simţit a fost doar deznădejdia şi confuzia. Căci jurasem să nu îmi las inima pradă unei alte fiinţe, una care îmi poate fura independenţa şi stăpânirea.
Eram stăpână pe mine şi acţiunile mele dar în momentul ăla am simţit-o, m-a răvăcit, m-a cuprins şi m-a azvârit la pământ. Şi m-a durut şi am plâns ştiind că o să mai doară, pentru că m-a străpuns şi nu aveam cum să o înlătur rapid. Mă nimerise săgeata lui Cupidon.

Pare că?

Şi-mi pot da seama că mâinile au simţit mai multe ca inima. Toate tremurile de dor, emoţie, ruşine, suferinţă, revedere şi dragoste. Mâinile mi-au fost centrul corpului. Singurele care  mă compătimeau, care iubeau cu mine, care sufereau cu mine, care îmi ştergeau lacrimile.Atunci când mâinile tale le adăposteau pe ale mele, siguranţa mă pătrundea în totalitate. Mâinile mele erau ca o cheie a emoţiei.

Încerc să găsesc diferenţe faţă de ultima despărţire, nu suferinţă, pentru că suferinţa nu m-a părasit o zi din viaţă. Ce am eu bun? Sunt eu fericită? Am nostalgia şi traiul pe moment, cât despre fericire, am încetat să mai cred în Moş Craciun de ani buni.

De ce nu simt nimic?

Nici inima, nici trupul nu par să răspundă comenzilor. Poate sunt vătămate, pentru că nu mă ajută să simt nimic.Pot să gândesc, dar fără să implic sentimente, pot să vorbesc dar fără expresie. Ce vezi în mine? Pare că sufăr? Pare că totul se dărâmă pe mine, iar eu nu-mi pot controla corpul?Pare că sunt o marionetă care încearcă-n zadar să-şi taie firele ce o controlează? Par adâncită în gânduri goale? Par? Pentru că  sunt!

Iubesc ce displac.

Prietenia se presupunea a fi cel mai sincer sentiment sau ataşament…
Urăsc oamenii pentru toată încrederea pe care o investesc în ei şi care e risipită continuu. N-am găsit până acum un adevărat prieten care să îmi fie atât de devotat şi atât de îndrăgostit de mine încât să sufere asupra greşelilor facute mie.
Constat cu o sumbră umbră a trecutului că sunt singura persoană care se îndrăgosteşte de oameni deşi îi urăşte. Singura mea slăbiciune, singura verigă, singura suferinţă rămasă. Ca şi scrisu, omul îmi devine drag, fiinţa umană cu continua curiozitate mă fascinează, îmi trece prin venă. Mă va doborâ odată pentru că singurul om de care nu m-am îndrăgostit, sunt eu.